Insotitori, Indrumatori, Frane
Am avut in viata multi dascali. Putini insotitori, ceva indrumatori si frane cat cuprinde. Insotitorii mi-au mangaiat viata, indrumatorii mi-au pus creierul la lucru, franele mi-au calcat in picioare bucuria de-a exista.
N-am putut accepta niciodata aceea sadica placere a unor profesori - frane, care parca nu exista decat pentru a face elevul/studentul sa mocneasca de o suferinta acuta, sa-si piarda ultima farama de incredere din el, sa poata supravietui doar prin visele ascunse unde nu mai exista nici profesori, nici cursuri, nici examene. Pot deduce rational ca franele au avut parte de alte frane la randul lor si faptul ca adopta un comportament cu care sunt familiari e cumva normal. Dar ce vina au bietii infranati?
Chiar si indrumatorii m-au dezamagit adesea. Mesajul lor era: "Gandeste asa cum gandesc eu", "Adopta calea mea", "Rezolva asa cum rezolv eu", "Citeste ceea ce citesc eu", "Canta asa cum cant eu", "Misca-te asa cum ma misc eu", samd. Unde eram eu in toata ecuatia asta? Imi amintesc de unul din profesorii mei de literatura care-mi spunea: 'Tu scrii mult prea original iar originalitatea nu are valoare in sine'.
Un alt profesor, insotitor de data asta, le vorbea colegilor mei despre stilul "adamesc" ceea ce contribuia la ridicarea nivelului meu de serotonina. Asta a fost din pacate tare de mult, inaintea indrumatorului si inaintea unor evenimente de viata care au oprit cumva suvoiul scriiturii mele pentru o vreme. El nu s-a stins de fapt niciodata, a adormit pentru un timp asa cum Fat-Frumosul basmelor noastre e adormit pentru o vreme de zmeul-frana, pentru a se trezi mai voinic, mai viteaz, mai indraznet.
Sunt convins ca exista cai pentru a-i gasi pe insotitori si pentru a anihila franele, poate ca totul ar trebui sa porneasca de la noi insine. Probabil ca daca am incerca sa fim insotitori in loc de frane, lumea ar fi mult mai frumoasa, mai luminoasa; eu cred ca asta sta in putinta fiecaruia dintre noi.
Tu surprinzi drama tuturor celor care au trecut prin şcoală. În primii doisprezece ani de şcoală, am avut parte, cu o excepţie, numai de dictatori-frână. În clasele I-VII am făcut româna cu un profesor - cu studii de învăţător ! - care îşi lovea elevii până când aceştia reproduceau întocmai toate definiţiile date de el. Vorba unui coleg, ajuns preot : ăla te bătea până când ştiai şi tu ce ştia şi el...Două lucruri m-au salvat cumva. Unu : puteam juca perfect rolul de robot pe care mi-l solicitau profesorii, rămânând independent în gândire. Doi : am avut parte de multe accidente de tot felul, iar tiranii m-au lăsat în pace şi s-au obişnuit, în cele din urmă, cu statutul meu de ins original. Atât de original, încât abia prin anul al doilea de facultate am ajuns să-mi termin lucrarile scrise şi să le apropii de standardele cerute. Accidentele însă s-au înmulţit, s-au diversificat şi am ajuns să nu mai pot scrie. Aşa am pierdut un sfert de secol... Astăzi tot sistemul de învăţământ este conceput astfel încât să ucidă şi ultima fărâmă de creativitate care se manifestă în rândul elevilor. Dacă vei citi cerinţele unei lucrări scrise la limba şi literatura română, te vei cruci. Pentru ca elevii să fie competitivi la examene, este obligatoriu ca un profesor bun să fabrice el însuşi comentariile, iar copiii să le memoreze... E ceva abominabil. Şi ne mai mirăm că nu se mai citeşte aproape nimic !
ReplyDelete