Sunday 20 September 2009

Carciuma si Coaforul

Sunt doua lumi absolut fascinante, cu legile lor proprii, spatii exclusiv rezervate unei jumatati din populatie. Sau celeilalte. Adevaratul potential al masculinitatii/feminitatii il regasim in cele doua locasuri de cult.

Femeile nu vor intelege vreodata de ce partenerii de viata isi regasesc rostul de a fi in bodega din colt, dupa cum barbatii nu vor putea pricepe cum o vopsea de par si zece bigudiuri pot alina dureri nestiute.

Cand barba-su sta ore-n sir la Fane la Bufet, discursul Maricicai e plin de epitete total diferite de cele pe care i le aplica "baietii". Cand se intoarce acasa pe cele sapte carari, Nelu devine din animal salbatic (paraleu, tigru)- domestic (bou, magar, porc).

Cand Maricica petrece cateva ore la Cosmetica, impartasind cu surata cosmeticiana ultimele noutati (in limbajul lui Nelu - barfe), Nelu o ia la trei pazeste ca se moteaza ca sa-i faca ochi dulci lui Costel, vecinul de palier, sa-l faca pe el de ras in scara blocului.

Maricica si Nelu sunt totusi un cuplu fericit. Ei au inteles ca fiecare are nevoie de spatiul sau personal in care sa-si dezvolte adevarata natura, fara a-l sufoca pe celalalt, fara a-i impune propriile valori. Maricica a fost o data la carciuma, a strambat din nas la vederea "betivanilor" si s-a dus ata la Coafor. Nelu si-a luat inima in dinti si s-a dus sa-si faca pedichiura. Dupa zece minute in care a invatat despre alaptat, screening de col si durata variabila a menstruatiei s-a intors val vartej la Carciuma.

Maricica si Nelu si-au redescoperit pasiunea pe care n-au mai trait-o din tinerete. Sambata, cand ea se intoarce de la Cosmetica si el de la Bar se plimba la brat prin Cismigiu admirand statornicia copacilor si verdele crud al ierbii.


P.S. Gigel, fiul lor, nu mai e un chiulangiu. Anul acesta a fost de fapt premiantul clasei iar peste vara a muncit, economisind bani ca sa-si cumpere primul moped.

Arbori si Muguri

Sunt frunze
Care cad
Pentru a le permite
Mugurilor
Sa creasca
Pe ramurile
Ciuntite
De toamna.

Sunt ramuri
Insomniace
Care nu-si uita
Frunzele
Ofilite
Preferand
Sa-si ciunteasca
Mugurii.

Si sunt
Muguri
Care imbobocesc
Dincolo
De frunze
De ramuri
Ori de arbori.

Tuesday 8 September 2009

E usor si e greu

E atat de usor sa umblu-ntre stanci,
Vitraliu pierdut printre cioburi grele.
E atat de greu in abisuri adanci,
Pandit de dihanii haine si rele.

E atat de greu prabusit in tarana,
Cand soarta-mi usuca si ultimul cer.
E atat de usor sa ma-inec in fantana,
In grindini apuse de iernaticul ger.

E usor si e greu sa merg mai departe.
Ma opresc, si continui si iar ma opresc.
E usor si e greu atunci cand am parte
De splendori, de blesteme si de prea omenesc.

Monday 7 September 2009

Marcu isi amintea ca il intalnisera pe Averescu inainte de Anul Nou pe o strada cu case ingropate in omat pana la prasele.
- Marcule ori ti s-au intersectat neuronii ori ti i-ai pus pe bigudiuri, marai Bratu. Cu Averescu ne-am intalnit asta vara la chefu lu' Porcu, eram toti facuti manga in afara de voi doi. Va auzeam ca prin ceata cum criticati nu stiu ce ratiune pura si practica. Ce ba ne invata ala pe noi cum sa gandim, cand el n-a iesit din satu' ma-si toata viata.
- Mai Misule, intai citeste si pe urma da-ti cu parerea. Oricum pe Averescu l-am intalnit prima oara asta iarna; la petrecerea de care vorbesti eram prieteni de mult, era cred a noua sau a zecea intalnire cu el.
- Ai ca ma superi Dane, acu' ma faci betiv sau cum? La Porcu la sindrofie l-am vazut prima oara in viata mea, ce ceapa ma-si.
- Ai dreptate Misule, ceda Marcu insa stia ca are dreptate. Se intreba cum amintirile se puteau distorsiona atat de adanc in mintea unei persoane suferind de alcoolism. Cum trasele neuronale capata directii surprinzatoare terminandu-se intr-un fel de ciorba de memorie.

...

- Dane, trezeste-te
- Ce.. ce vrei?
- Hai ma ca ne asteapta Averescu sa mergem la teatru.
- Vine si Bratu?
- Care Bratu?
- Misu Bratu.
- Ce-ai visat ma? Care Misu? Hai mai repede ca intarziem.

Timotei se ruga Toamnei

Primavara era mult prea frageda, Vara mult prea fierbinte, Iarna mult prea geroasa, si la urma urmei o Toamna rodnica il adusese in lume, cine il putea asculta mai bine?

Era intaia oara cand ii ceruse ceva Toamnei, si de fapt nu ceruse nimic nimanui vreodata; era insa un lucru greu, aproape imposibil pentru Cel De-Al Treilea Anotimp. "Cum as putea sa-i adorm insomniile bietului Timotei?", se intreba macinata de ganduri.

- Timotei, iti amintesti ca Mircea Eliade dormea 4 ore pe noapte, pana cand s-a infuriat ca Alexandru cel Mare dormea 2 ore, si l-a urmat apoi, ajungand un octogenar fericit.
- Eu nu sunt Eliade, am nevoie de somn ca de aer, nu mai pot trai asa, te rog fa ceva, stiu ca iti sta in putere, e singurul lucru pe care ti-l cer.

- Timotei, iti amintesti acea parabola in care Ion ajunse in ceruri si isi vazu viata pe un ecran; erau adesea 2 urme de pasi, dar in momentele cand ii fusese mai greu era o singura urma de pasi, si-atunci ifuriat intreba: "Doamne de ce m-ai parasit atunci cand mi-a fost mai greu, cum ai putut, unde erai atunci?" iar Domnul cu umilinta ii spuse "Este o singura urma de pasi pentru ca atunci te tineam in brate", iar Ion pleca capul si intelese.
- Nu pot spune ca nu ma trec fiori cand reascult parabola asta, dar tot ce stiu e ca am nevoie de somn, Toamna.

- Dupa cate inteleg Timotei, insomnia iti este cel mai mare dusman. Acum ma gandesc la Constantin Noica, inteleptul care n-a putut intelege tristetea. Ti-aduci aminte de intamplarea pe care o povesteste Plesu, cand autobuzul trece pe langa ei si nu opreste, iar in vreme ce tovarasii de drum, ucenicii lui se intreceau in injuraturi si blesteme, Noica le spune calm: "de ce sa-l reclamam cand ne putem imprieteni cu el", asa cum in tehnicile asiatice luptatorii se incarca de energia oponentilor in loc sa si-o epuizeze pe a lor.

Si pentru ca vorba unui proverb chinezesc, a-l ajuta pe viitorul pescar inseamna a-i da o undita, nu a-i aduce peste, te las sa te imprietenesti cu insomnia ta, si cred cu tarie ca o vei si adormi curand, spuse Toamna indreptandu-si pasii spre Iarna vijelioasa.

Tatiana Stepa

S-a implinit deja o luna de cand nu mai este printre noi. Ea a fost cea care ne-a daruit cu-adevarat poeziile lui Paunescu, cu vocea ei atat de duioasa, atat de catifelata, atat de delicata. Mi-e teama ca Maria Sa Poezia nu va mai avea aceeasi prospetime cu plecarea ei, iar frumusetea se va rani mult mai adesea.

Sunday 6 September 2009

Ganduri despre creatie

A scrie este o calatorie fascinanta in necunoscut. Nu stii niciodata unde te poarta pasii, si nu se termina vreodata.

Incep un vers si ma surprinde cum singur isi gaseste rima, si-apoi se prelungeste intr-un altul mai frumos, mai infasurat in metafore, pe care le descopar abia dupa o vreme.

Creez un personaj si il simt cum isi traieste viata intr-o directie total opusa de cea pe care l-am indrumat eu. Ba chiar il simt cum imi schimba mie insumi viata, cum imi ia condeiul din mana si ma creeaza la randu-i.

Sunt un papusar caruia chipurile de sfoara i-o iau intotdeauna inainte. Sunt un chitarist ale carui corzi canta inainte de a le atinge.

Intaia Iubire

Ce-as putea spune despre prima iubire? Ca este adevarata? Ca dureaza toata viata? Ca nu se poate uita? Ca inspira?

Nu ma refer la o privire ascunsa la botoseii colegei de gradinita, ori la colega de banca din clasele primare pe care o trageam de sortulet si-i daruiam culorile mele. Nu ma refer nici macar la bataile inimii care mi se accelerau atunci cand colega de la B din scoala secundara aparea in curtea scolii.

Ma refer la iubirea adolescentina din anii de liceu pe care o simt uneori avand o existenta proprie, paralela cu a mea. O simt crescand, regresand, dar existand mereu in cuibul afectivitatii mele. Spun ca are o viata proprie pentru ca e, surprinzator, legata foarte putin de persoana careia ii este dedicata, e strans legata de mine, vorba intelepciunii strabune, ne compune ceea ce iubim, nu ceea ce ne iubeste. Pe urma imi este paralela pentru ca o simt cum se metamorfozeaza, capata chipuri noi fara ca eu sa o pot controla in vreun fel.

Prima Iubire nu dispare o data cu persoana iubita, si neavand obiect, doare. Ea nu poate fi inlocuita cu o alta iubire, daca incercam asta, noua iubire va fi o iubire stramba, nedreapta. Ea poate fi totusi ingrijita pentru ca mai degraba decat fiind a celei plecate, este a noastra, si ingrijind-o avem grija de noi insine.

In loc sa-mi distrug prima iubire, cautand defectele celei plecate ori mai rau, provocand un duel, am cautat sa ingrijesc ce-am castigat din ea, si am invatat atat de multe lucruri frumoase...am invatat printre altele sa zambesc necunoscutilor, si sa ma incarc de reciprocitatea zambetului lor, am invatat sa vad vesnicii intr-o floare care inca nu s-a ofilit, am invatat ca o lacrima de tristete se poate transforma atat de usor intr-o lacrima de bucurie. Si nu doar am invatat, am cultivat aceste lucruri, asemeni unor seminte in campul pustiu si le-am impartasit cu ceilalti de-atatea ori...

Ce-as putea spune despre prima iubire? Ca este adevarata? Ca dureaza toata viata? Ca nu se poate uita? Ca inspira?

Scrisoare catre Timotei

Nu mai e mult si soarele va apune. Ii scriu acum lui Timotei, lui Tom asa cum ii spun prietenii adevarati, cei ce locuiesc pe arca aceluia cu cartile, pentru ca mi-as dori ca azi sa se culce devreme si sa adoarma de cum pune capul pe perna, si apoi sa viseze, iar dimineata visele sa-i fie implinite deja.

Timotei poate dormi linistit, pentru ca asa cum Iri ii spunea candva, lumea ii multumeste pentru ca a infrumusetat-o. Timotei poate dormi linistit pentru ca asa cum So ii spunea candva poate sa alerge pe nori, sa le mangaie pufosenia si sa se joace cu ei. Tom a facut chiar mai mult, a scris despre ei si despre mierea care curge din astrul ceresc care-i insoteste in calatoria lor. Timotei poate dormi linistit...Si poate visa frumos...Si visele i se pot implini...

Timotei poate dormi linistit pentru ca se poate scutura de regrete, de tristeti, de anxietati, de rusini, de vinovatii, de pierderi. Se poate dezbraca de ele ca de niste haine. Stiu, Timotei ca ti-au tinut de cald uneori, au avut rolul lor in viata ta, atunci cand infrigurat cautai un adapost si nimeni nu-ti deschidea usa iar mainile iti erau legate de sfori nevazute. Dar acum ai descoperit ca franghiile au cazut ca si cum n-ar fi existat vreodata, iar hainele nu-ti mai tin de cald, iti sunt doar poveri care te ingreuneaza. Smulge-ti acum haina regretelor, vezi ce usor te simti fara ea? Iar acum scoateti- le pe celelalte, una cate una...Stiu, n-ai fi crezut sa mai fii vreodata Timotei. Erai cand Timotei deprimatul, cand Timotei neputinciosul...acum esti doar tu insuti.

Cat priveste hainele, tu decizi ce sa faci cu ele, le poti pastra in lada cea veche si imbraca din nou cand vei simti nevoia, le poti da altcuiva, ori le poti arde pentru totdeauna. Te rog un singur lucru. Lasa-le in anticamera in seara asta, nu le lua cu tine in dormitor. Pentru a nu-ti frig totusi, imbraca-te cu haine pe care le-ar imbraca Timotei implinitul, Timotei zambitorul, Timotei sufletistul, Timotei fericitul; iarasi e alegerea ta, poate fi o alta haina.

Iar dimineata povesteste-mi visele, sau spune-mi ca ti s-au implinit.

Timotei indraznise...

1. Timotei indraznise. Nimeni nu-i spusese Timotei vreodata. Asta pentru ca nasterea lui fusese una foarte grea si pentru el si pentru maica-sa, apoi fusese unul dintre acei copii bolnaviciosi, sensibili, delicati, asa ca pentru a-i da sanse de supravietuire, cei apropiati hotarasera sa-i spuna Bibi. A schimba numele unui prunc muribund reprezenta o a doua nastere in comunitatea lui Timotei, o a doua sansa data vietii. Intr-adevar, baiatul se inzdraveni iar numele de Bibi ii deveni drag cu timpul, totusi adesea, cand in singuritate medita la sensul existentei lui, viata ii parea asemeni unui joc de puzzle in care piesele se imbinau stramb, imperfect, fortat.

Timotei traise ca Bibi timp de jumatate de veac, dar in sfarsit indraznise. Indraznise sa le spuna celorlalti ca numele lui era Timotei. Indraznise sa fie Timotei, sa deseneze lumea in culori timoteice, sa-si lase aripile atrofiate sa creasca. Era cu-adevarat Timotei, iar acum putea intelege era de ce vazuse lumea atat de distorsionata. Multi continuau sa-i spuna Bibi din obisnuinta ori din superstitie, dar el stia ca Timotei era acum puternic, aproape invincibil prin supravietuirile repetate ale lui Bibi.


2. Timotei indraznise. Isi amintea prima data cand fusese diagnosticat cu depresie, cu cata manie privise reteta prescrisa de Marinescu psihiatrul. Ce stiau doctorii? Stiau sa puna diagnostice, sa sfasie inimi. Depresia era un cuvant magic pentru ei, un cuvant care ingradea destine blocate in tristeti nesfarsite. Isi amintea ca luase medicatia si ii fusese mai bine, chimia creierului fusese ajutata sa deseneze lumea in culori ceva mai vesele, mai serotoninice, mai luminoase. Era uman totusi sa fie vesel atunci cand firesc era sa fie trist? Era normal sa-si ucida in mod artificial nefericirea, sa traiasca clipa fara sa mearga la radacinile tristetii s-o smulga pentru totdeauna, fara a o mai lasa sa recidiveze vreodata? Si atunci Timotei indraznise. Indraznise sa inteleaga sensul ascuns al bolilor si accidentelor pe care si le creease de-a lungul timpului. Indraznise sa inceapa un sinuos, complicat dar implinitor proces de autovindecare. Indraznise sa-si inchee nesfarsitele travalii de doliu.

Seninatatea dobandita ii tulbura cumva pe cei din jur. Obisnuintele se sfarama greu, si nu stiau cum sa reactioneze. Timotei deveni pe nevazute un maestru spiritual, iar in comunitate nu mai existara nici boli, nici accidente. Discipolii lui se raspandira prin alte sate iar tristetea muri pe nevazute pretutindeni.


3. Timotei indraznise. Realizase ca iubirea ii apartinea, era parte din viata lui si ii vorbise Miei. Fusese surprins sa afle ca Mia stia si ii impartasea sentimentele. Timotei se simtea totusi prea batran in ani si prea fraged in sentimente...


4. Timotei indraznise. Timotei era profesor de literatura intr-un catun de stepa unde soarele uita uneori sa apuna. Amnezia soarelui se intampla insa numai pentru el, caci nopti nesfarsite de insomnie ii bantuisera existenta de ani buni. Ura si iubea ceea ce facea, sfasiat intre a renunta definitiv la dascalit si a se dedica scriiturii sau a continua sa fie 'domn profesor' daruind luminite de cunoastere celor catorva elevi inca interesati de carte. Timotei indraznise sa-si priveasca chipul in oglinda gestaltica a vietii. Vazu un copilas balai plin de rani supurand. Undeva departe in adanc putu vedea o rana profunda pricinuita de tradarea celor care il parasisera atunci cand avea mai mare nevoie de ei. Nici o logica nu ii putea explica baietelului ca ei trebuiau sa plece "la oras" atunci cand capsorul lui avea nevoie de o poala calda unde sa se odihneasca. Apoi o rana urata, greu de suportat, de umilinta isi facu aparitia in oglinda. Fusese pricinuita de primul sau profesor de literatura, unul caruia i-ar fi stat mult mai bine in postura de plotoner major. Devenise oare profesor de literatura pentru a demonstra ca se poate si asa, sa le insufli copiilor dragoste de lectura, nu groaza, nu anxietate, nu chiul? O facuse oare din spirit de demonstratie, ingenunchindu-si adevarata vocatie, singurul lucru care-i permitea de fapt sa traiasca cu adevarat? Timotei indraznise. "Biblioteca nu mai este a lui Noe, va fi de acum a mea", isi spuse Timotei si incepu sa reciteasca "Desertul Tatarilor".


5. Timotei indraznise. Timotei isi scuturase regretele, tristetile, anxietatile si isi scria propria poveste. Nu pe hartie, nu in vorbe. Cu inima, alaturi de cei dragi. Timotei indraznise...