Monday 27 September 2010

Amintirea desertului

Alaiuri anorexice de taceri macinandu-ne temeinic febrilitatea sterila a gandurilor nemarturisite. Ploi rascolind paradoxul secetei din noi. Semiotica arida.

Friday 17 September 2010

Oare de ce Bulgakov nu a mers si pe taramul opus umanizarii, acela al animalizarii. Filip Filipovici ar fi putut transplanta glanda pituitara a unui leu intr-o persoana insetata de putere, aceea a unui sobolan intr-una obsedata sexual, aceea a unui cal intr-una insetata de libertate si tot asa... Ar fi interesanta continuarea combinatiilor si a povestirii.

Monday 6 September 2010

Mit pasager

Clinchetul peisajului cu pene se strecoara printre talazurile atipite doar in diminetile cu miresme de chihlimbar. Trecem nestiuti si nenumiti printre felinare cu umbre amnezice. Alegorii demoralizate ne iscodesc gandurile.

Sunday 5 September 2010

Pe urmele Crailor

'Craii de curtea veche' isi astepta cam de multisor vremea la recitit. Atunci cand l-am citit pentru prima oara am ramas cu o impresie foarte placuta, dar il uitasem in intregime, asa ca l-am citit acum oarecum inocentat de vreo lectura anterioara; totusi asemeni lui Proust savurandu-si madlena.

M-a incantat la inceput mireasma basmelor populare insinuandu-si prezenta celor trei nelipsiti feciori imparatesti, intrupati de data asta in craii Curtii Vechi. Mi s-a parut apoi prea simplista divizarea eului povestitorului in spirit - Pasadia, suflet - Pantazi si umbra - Pirgu, primii doi - lumini angelice, cel din urma - cadere demonica. Continuarea lecturii avea totusi sa-mi zugraveasca nuantari nesperate pana spre final.

Carturaria faustica, stavilita adesea de nevoia compensarii, intoarcerii la natura - plecarile la munte, revenire de fapt catre sine insusi, este singura disparuta inaintea sfarsitului romanului, ducandu-ma cu gandul la zadarnicia acumularilor livresti, la Cioran, marele stilist de limba franceza care spre sfarsitul vietii nu mai putea vorbi decat romaneste, inca doar graiul sibian pe care nu-l mai vorbise din copilarie...

Pe urma, compozitia cromatica a sufletului, caruia autorul ii ramane fidel (cu nuante desigur...) pana in ultima propozitie a romanului - vezi scena din vagonul restaurant cu Pantazi - este atat de complexa... Bogatiile lui Pantazi sunt de fapt transpunerea in material a averilor lui psihice, metafora bogatiei sufletesti a autorului insusi. Si totusi frumusetea sufleteasca construita pe furtul averii lui unchi-sau...isi mai poate oare conserva stralucirea?! Acesta este poate motivul pentru care desi romancierul ramane cu Pantazi pana in ultimul moment e ca si cum nu ar mai exista de fapt. Si totusi deprivarea mostenitorilor adevarati ai lui unchi-sau, poate simboliza de fapt ca prin mostenirea trasaturilor acestuia autorul se dezleaga de o succesiune ereditara mai directa, aceea a tatalui sau.

Lecturand pasajele despre Pirgu, am avut adesea impresia ca citesc despre Zite, Vete, Trahanachi si Catavenci. Ma intreb daca nu cumva Mateiu a trait atat de profund in umbra lui Ion Luca incat imaginea tatalui a fost interiorizata doar in partea de umbra. Sunt incurajat sa cred totusi ca nu-i asa pentru ca spre final, probabil abea dupa stingerea lui Pasadia, Pirgu progreseaza surprinzator, asigurandu-si un respectabil loc in societate. Asta ma duce cu gandul la cat de mult ne criticam parintii cand incercam sa ne regasim pe noi insine, gasindu-i inecvati si evitand sa fim vazuti impreuna; dupa care o data cu trecerea timpului cand incepem sa semanam tot mai mult cu ei, cand reeditam greselile pe care ei le-au facut cu noi, cu copii nostri; incepem sa-i reincorporam, ni se face dor de ei de timpul pe care nu l-am petrecut impreuna din vanitatea noastra nesfarsita. La finalul lecturii nu ma pot opri sa nu ma intreb de ce Mateiu n-a mai asezat pe hartie alte splendori...S-a produs oare vindecarea oedipiana prea devreme?!