Pe urmele Crailor

'Craii de curtea veche' isi astepta cam de multisor vremea la recitit. Atunci cand l-am citit pentru prima oara am ramas cu o impresie foarte placuta, dar il uitasem in intregime, asa ca l-am citit acum oarecum inocentat de vreo lectura anterioara; totusi asemeni lui Proust savurandu-si madlena.

M-a incantat la inceput mireasma basmelor populare insinuandu-si prezenta celor trei nelipsiti feciori imparatesti, intrupati de data asta in craii Curtii Vechi. Mi s-a parut apoi prea simplista divizarea eului povestitorului in spirit - Pasadia, suflet - Pantazi si umbra - Pirgu, primii doi - lumini angelice, cel din urma - cadere demonica. Continuarea lecturii avea totusi sa-mi zugraveasca nuantari nesperate pana spre final.

Carturaria faustica, stavilita adesea de nevoia compensarii, intoarcerii la natura - plecarile la munte, revenire de fapt catre sine insusi, este singura disparuta inaintea sfarsitului romanului, ducandu-ma cu gandul la zadarnicia acumularilor livresti, la Cioran, marele stilist de limba franceza care spre sfarsitul vietii nu mai putea vorbi decat romaneste, inca doar graiul sibian pe care nu-l mai vorbise din copilarie...

Pe urma, compozitia cromatica a sufletului, caruia autorul ii ramane fidel (cu nuante desigur...) pana in ultima propozitie a romanului - vezi scena din vagonul restaurant cu Pantazi - este atat de complexa... Bogatiile lui Pantazi sunt de fapt transpunerea in material a averilor lui psihice, metafora bogatiei sufletesti a autorului insusi. Si totusi frumusetea sufleteasca construita pe furtul averii lui unchi-sau...isi mai poate oare conserva stralucirea?! Acesta este poate motivul pentru care desi romancierul ramane cu Pantazi pana in ultimul moment e ca si cum nu ar mai exista de fapt. Si totusi deprivarea mostenitorilor adevarati ai lui unchi-sau, poate simboliza de fapt ca prin mostenirea trasaturilor acestuia autorul se dezleaga de o succesiune ereditara mai directa, aceea a tatalui sau.

Lecturand pasajele despre Pirgu, am avut adesea impresia ca citesc despre Zite, Vete, Trahanachi si Catavenci. Ma intreb daca nu cumva Mateiu a trait atat de profund in umbra lui Ion Luca incat imaginea tatalui a fost interiorizata doar in partea de umbra. Sunt incurajat sa cred totusi ca nu-i asa pentru ca spre final, probabil abea dupa stingerea lui Pasadia, Pirgu progreseaza surprinzator, asigurandu-si un respectabil loc in societate. Asta ma duce cu gandul la cat de mult ne criticam parintii cand incercam sa ne regasim pe noi insine, gasindu-i inecvati si evitand sa fim vazuti impreuna; dupa care o data cu trecerea timpului cand incepem sa semanam tot mai mult cu ei, cand reeditam greselile pe care ei le-au facut cu noi, cu copii nostri; incepem sa-i reincorporam, ni se face dor de ei de timpul pe care nu l-am petrecut impreuna din vanitatea noastra nesfarsita. La finalul lecturii nu ma pot opri sa nu ma intreb de ce Mateiu n-a mai asezat pe hartie alte splendori...S-a produs oare vindecarea oedipiana prea devreme?!