Se regasea cu greu in cel de odinoara, era schingiuit de nelinisti, de disperari adanci...Cum ajunsese atat de dezlanat, de pierdut in abisul existentei? Orbirea aceea partiala il speriase la inceput, dar il ajutase sa-l zareasca pe copilasul terorizat, inspaimantat de acele imagini macabre. Devenise obez ca sa-i poata proteja inocenta, isi pierduse constiinta de-atatea ori ca sa-i poata pastra puritatea intacta, isi sfasiase sufletul in deprimari nespuse ca sa-i poata mangaia mirarile mute.
Era tot el, dar obosit, purtat, macinat de cosmaruri fiintiale. Era tot el, dar intr-un carusel al deznadejdilor crunte. Era tot el, in bezna noptii unde lumina exista doar pentru a apune.
Si totusi acel copilas vazuse candva rasaritul, si totusi el se jucase cu razele blande ale soarelui si zarise infinitul. Nimeni nu putea sa-i rapeasca frumusetea contemplata candva. Nimeni nu putea sa-i smulga pasiunea de-a vedea adancul frumusetii in lucruri. Nimeni nu putea sa-i ingenuncheze bucuria...
Rândurile tale sunt o oglindă magică în care îşi recunosc chipul spiritual toţi cei care au trecut prin bătălii grele şi pierdute cu viaţa, toţi răniţii sublimi şi idealiştii care ştiu că o scoică poate ţese o perlă în jurul firului de nisip ce-i provoacă durere. Tu eşti cel care ştie că poate transforma suferinţa în cântec. Adică în artă, în frumuseţe eternă. Dacă faci / vei face literatură, cărţile tale vor exprima adevăruri copleşitoare, ameţitoare în frumuseţea lor. Fără artificii şi tonuri false. Aşa a făcut şi Dostoievski, pe care-l admiri. Şi poate şi Dino Buzzati, care a surprins insolitul, straniul din noi. Tot în lumina unor adevăruri profunde. Niciunul dintre ei nu a făcut compromisuri cu ideile, aşa cum nu faci nici tu.
ReplyDelete