Dor

Viata i-o adusese in cale atunci cand speranta murise, cand razvratirea i se stinsese muta pe chipul incaruntit de asteptare. Era chiar ea, mult mai frumoasa decat o visase de cand era copil, minunatie intruchipata de cine stie ce zei, zeita insasi, poate. Farama rupta din soare, nascuta din valuri adanci de mare, creata din inaltimea fulgerelor, ivita din parfumul rozelor.

Cat de usor ii era sa defineasca fericirea, cat de clar putea vedea imensitati oceanice intr-o lacrima fragila ori paduri nesfarsite intr-o samanta firava atunci cand ea ii era alaturi. Ce simplu era jocul cu destinul.

Iar intr-o zi, o zi pe care calendarul ar fi trebuit s-o nimiceasca, ceva s-a rupt, ingenunchindu-i nemurirea.

Nu il durea existenta celuilalt barbat, zeita avea dreptul si ea la eternitate. Il sfasia taifunul cuvintelor nerostite, destinul lor de a pieri nespuse sau de a sfarsi schingiuite in relatii bolnave de dorul ei. Nu il durea plecarea ei, il sfasia ceea ce ramasese din ea; urmele pasilor, adierea soaptelor, minunea vocii care-i picura inca in auz...