Sentimentul romanesc al canibalismului

Nu cred ca isteria descrisa de Cartarescu este specific romaneasca. La urma urmei Freud, care era austriac, e tatal conceptului. Vanzatoarea pe care o da exemplu poate fi nemtoaica, englezoaica ori frantuzoaica la fel de bine ca libaneza, irakiana ori nepaleza, samd.

M-am intrebat de ce 'Sentimentul romanesc al isteriei' a devenit un fel de imn national. Plesu vorbea despre acelasi tip de comportament ceva vreme in urma, fara insa sa-i dea un nume si fara sa provoace un asemenea entuziasm. Multi alti ilustri anonimi impartasesc acelasi sentiment la intoarcerea din strainatate. Si totusi, vad in spatele acestor declaratii un subiectivism crunt.

Sunt doua realitati total diferite pe care le percepem 'aici' si 'afara'. In tara, viata ni se desfasoara in jurul vietii de zi cu zi, a platii facturilor, a instalatorului pacaligiu, a autobuzului navetist plin pana la refuz. Cand mergem in strainatate desigur ca vizitam partea turistica, o lume de vis, un muzeu in aer liber cu oameni zambitori si binevoitori, de fapt o reflectie a zambetului si bunavointei noastre din timpul vacantei si a 'scapaului' de rutina delirica a traiului de zi cu zi. Daca am merge in miezul cartierelor sarace franceze, engleze, nemtesti, cred ca am vorbi despre sentimentul universal al isteriei.

Articolul lui Cartarescu ma duce cu gandul mai degraba la un sentiment romanesc al canibalismului si al cautarii nodului in papura. Il simt pe Mircea ca si cum ar fi undeva sus pe tronul maretiei obiectivitatii de unde priveste superior romanii isterizati in vreme ce el nu poate fi atins de respectiva tulburare pihica. Desi asemeni lui nici eu nu agreez stereotipizarea, voi ilustra totusi cu un banc tendinta canibalica a romanului: 'Fiecare natie statea intr-un cazan in iad si cate un scaraoski pazea fiecare cazan. In vreme ce pazitorii altor natii erau foarte vigilentii, cel care trebuia sa pazeasca romanii, dormea dus. Intrebat de catre sef de ce nu-si face datoria, a raspuns ca nu are de ce sa-i pazeasca pe romani, pentru ca daca unul scoate capul, ceilalti il trag inapoi.'. Ma gandesc acum la Nichita care pe drumul catre Nobel a fost sapat de altii pe motiv ca era 'betiv si afemeiat' de parca geniul ar fi echivalent cu moralitatea. De fapt sarmanul poet nu a fost altceva decat o victima a raportului pai - barna.

Ce-ar fi sa nu ne mancam intre noi? Ce-ar fi ca pe langa umbra sa ne vedem si potentialul? Si ce-ar fi sa ne transformam umbra in potential?