Asteptare

Destin stingher furisat sub resemnarea fotografiilor ingalbenite si a epistolelor vestejite. Tacerea crispata a gandurilor nemarturisite. Catarg betegit de nisipuri.

Craciun Fericit tuturor!

Cartile dupa potop

Serban Tomsa, cel din urma strajer al bibliotecilor, revine in forta in peisajul literar romanesc daruindu-ne 'Ghetarul', roman inedit, imbinand realismul magic cu absurdul in inconfundabilul stil tomscian cu care autorul ne-a incantat deja in 'Biblioteca lui Noe' si 'Maimute in haremul noptii'.

Nu ma voi opri aici asupra valorii estetice a romanului, intucat au facut-o deja nume sonore ale criticii literare/literaturii, ci asupra laturii terapeutice a acestuia. 'Ghetarul' este un travaliul curativ caruia Tom i se supune cand sfios, cand cutezator si la capatul caruia paseste fericit. Asa cum in basme eroii depasesc obstacole insurmontabile si traiesc fericiti pana la adanci batraneti si poate ca or mai trai si astazi.

Tom nu este un privilegiat al sortii. El a invatat de foarte timpuriu de la maica-sa ca e firesc sa fii rejectat si de la taica-sau ca e firesc sa te ratezi; iar lectiile invatate de timpuriu nu se uita, ele se introiecteaza, izvorand autoprofetii materializate in scenarii de viata unde invatatura se aplica meticulos.

V., Gonzales, doctorii fara inima sunt prilejuri care ii redeschid adanc ranile lui Tom. Emilia si Samuraiul sunt ocazii care le cicatrizeaza. Iar Tom penduleaza o buna bucata de vreme intre neputinta de a-i infrunta pe primii si despartirile nedrepte de ceilalti. Intre timp, rataceste in relatii neutre care macar ii mangaie spiritul - personajele interesante de la poalele ghetarului.

Scena din final apare intr-un registru psihic total diferit de restul romanului iar faptul ca se iveste parca de nicaieri ma duce cu gandul ca ranile inca supureaza in realitate. Tom, ascunzandu-si cu sfiala durerea, pare ca ne sopteste ca vindecarea nu poate avea loc decat in plan imaginativ. Oare e Tom constient cate Emilii si cati Samurai inca nu a cunoscut?

Umbre in balanta

Crampeie de moralitate atipite in spectrul reversului propriu. Anesteziati uitarilor de circumstanta. Hotar in cumpana.

Regret sterp

Mireasma departarilor neintamplate isi sadeste taina peste incrancenarea atavica a orgoliilor ingenunchiate. Ecouri ale destinelor decadente se mai aud din adancul stramb al genunilor. Scantei inghetate.

Portativ androgin

Diminetile isi clocesc ambitiile vesperale in urnele glaciale ale fiintarii intru reeditarea istoriei pasarii Phoenix. Revelatia carpita a intermezzo-urilor insomniace. Avaritie izbavitoare.

'Nimic nu este nou sub soare'

...Doar amaraciunea se amplifica peste timp...Oare de ce mi se pare ca 'Metamorfoza' lui Kafka aduce atat de mult cu 'Nasul' lui Gogol?! Si totusi cum se face ca 'Metamorfoza', atat de tragica in profunzimea ei, isi are radacinile in profunzimea de natura satirica a 'Nasul'-ui? Oare pe parcursul a cateva generatii lumea a uitat ce inseamna bucuria? Ori a uitat sa traiasca frumos si sa faca haz de necaz?

Hotar launtric

Clepsidra sfasiata peste precaritatea ireversibilitatilor florale. Onirism cadaveric insinuandu-se in noptile cu aroma de cenusa vulcanica. Desantare mitica.

Autenticitate

Ce dor covarsitor iti este de cel care ai fi putut sa fii...Ce parjolitoare nevoie are copilasul din tine sa stie ca intr-o zi... Daruieste-i intreaga grija de care are nevoie...

Inocenta trivialitatii

Vifor de lut adulmecand tribulatiile crampeielor de viata fractionate la absurd - olfactia toamnei muribunde. Rascolit de ireversibilitatea neintamplarilor. Mistuire neasumata.

Despre oameni...

Dupa cum spunea Lucia Verona, biografiile ar trebui interzise. Cine isi mai aduce aminte de compromisurile pe care le-au facut Goga, Sadoveanu sau Preda? Cine si-l mai aminteste pe marele Nichita cazut din genialitatea poeziei in ieftinatatea metaforei 'sa se auda cum sfaraie hartia sub strung'? Cine il obliga sa-si puna talentul in slujba clasei rosii intr-o vreme cand paranoia lui C. era inca in frau? Sa fi avut (ne)sansa sa-si fi asumat timpul in care a continuat sa traiasca Paunescu, oare ce fel de Nichita am fi avut? Poate unul insotit de o ciroza hepatica ca o consecinta a alcolismului, survenit la randu-i ca o consecinta a neimplinirilor de tot felul...Poate altul...

Suntem oameni, iar prin definitie suntem complexi si vulnerabili. Demnitatea unora poate depasi limitele umane, de pilda Noica ii compatimea pe schingiuitorii sai... Altii mor intru credinta lor de orice sorginte ar fi ea, dincolo de orice instinct de conservare. Majoritea dintre noi facem compromisuri ingenunchiati de 'teroarea istoriei'.

Ma impresioneaza puritatea ficei celei mici a lui Paunescu si cum a preluat de la taica-sau doar inocenta, nu si compromisurile. Si cata nevoie ar mai fi avut de tata...

Adrian Paunescu - 'Repetabila Povara'

'Cine are parinti, pe pamânt nu în gând
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând
Ca am fost, ca n-am fost, ori ca suntem cuminti,
Astazi îmbatrânind ne e dor de parinti.

Ce parinti? Niste oameni ce nu mai au loc
De atâtia copii si de-atât nenoroc
Niste cruci, înca vii, respirând tot mai greu,
Sunt parintii acestia ce ofteaza mereu.

Ce parinti? Niste oameni, acolo si ei,
Care stiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, dupa actele lor,
Nu conteaza deloc, ei albira de dor
Sa le fie copilul c-o treapta mai domn,
Câta munca în plus, si ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca si când as urla,
Eu îi stiu si îi simt, patimind undeva.
Ne-amintim, si de ei, dupa lungi saptamâni
Fii batrâni ce suntem, cu parintii batrâni
Daca lemne si-au luat, daca oasele-i dor,
Daca nu au murit tristi în casele lor...
Între ei si copii e-o prasila de câini,
Si e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are parinti, pe pamânt nu în gând,
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.
Ca din toate ce sunt, cel mai greu e sa fii
Nu copil de parinti, ci parinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însa pentru potop, înca nu-i de ajuns.
Mai avem noi parinti? Mai au dânsii copii?
Pe pamântul de cruci, numai om sa nu fii,

Umiliti de nevoi si cu capul plecat,
Într-un biet orasel, într-o zare de sat,
Mai asteapta si-acum, semne de la stramosi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,
Si ca niste stafii, ies arare la porti
Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.

Cine are parinti, înca nu e pierdut,
Cine are parinti are înca trecut.
Ne-au facut, ne-au crescut, ne-au adus pâna-aci,
Unde-avem si noi însine ai nostri copii.
Enervanti pot parea, când n-ai ce sa-i mai rogi,
Si în genere sunt si nitel pisalogi.
Ba nu vad, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult sa le spui si explici,
Cocosati, cocârjati, într-un ritm infernal,
Te întreaba de stii pe vre-un sef de spital.
Nu-i asa ca te-apuca o mila de tot,
Mai cu seama de faptul ca ei nu mai pot?
Ca povara îi simti si ei stiu ca-i asa
Si se uita la tine ca si când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurta vreme de dus
Pe constiinta povara acestui apus
Si pe urma vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au si ne cer.
Iar când vom începe si noi a simti
Ca povara suntem, pentru-ai nostri copii,
Si abia într-un trist si departe târziu,
Când vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,
Vom pricepe de ce fiii uita curând,
Si nu vad nici un ochi de pe lume plângând,
Si de ce înca nu e potop pe cuprins,
Desi ploua mereu, desi pururi a nins,
Desi lumea în care parinti am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduïta de plâns.'

Adrian Paunescu - 'Nimeni nu e singur pe pamant'

'Nimeni nu e singur pe pamant,
Cineva in grija lui il are,
Nici cei singuri-singuri nu mai sunt
Daca are umbra fiecare.

Singur stai in casa si gandesti
Ca esti singur fara mantuire,
Dar in pragul casei parintesti
Se aude-un greierat subtire.

O scrisoare-ti fosneste-n maini,
Un postas la usa ta mai bate,
Latra-n departare niste caini,
N-ai sa mai cunosti singuratate.

Asta este boala cea mai grea,
Dar de ea instantaneu se scapa,
Cand in plinsa sete, cineva
Iti aduce un pahar cu apa.

Umbre jos si norii sus pe cer,
Cai pascand si soarele in scapat,
Om stingher in drum spre om stingher

Nimeni nu e singur pan' la capat.'

Adrian Paunescu - 'Si totusi vine toamna'

'E inca verde iarba pe coline
Si zilele nu s-au scurtat de tot
Si cineva cu-n sac in spate vine
De sus din munti ca de la un complot.

Porumbul are inca dinti de lapte
Albinele se-ngreuneaza-n zbor
Varatec ploua in fiecare noapte
Si greierii mai canta pana mor.

Cojoacele n-au coborat din poduri
Iubirile n-au coborat din vis
Se coc gutui in foarte multe moduri
A le musca e inca interzis.

In clai de fan miroase a foc de floare
Cerboaicele nu cauta mascul
In aburii de vifor cerul moare
Mai este pana la nunta timp destul.

Si totusi vine toamna, si totusi vine toamna
Si tu o stii si o ingani
Si totusi vine toamna, si totusi vine toamna
Si vai: suntem batrani.'

'Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,'...

Nu l-am cunoscut pe Paunescu...Nu l-am intalnit si nu i-am rostit vreodata cu adevarat numele...Sunt insa atat de vinovat de iubire...

Dinu Sararu spune ca a devenit scriitor datorita lui Paunescu si ne vorbeste despre generozitatea lui coplesitoare. La o scara mai mica, istoria blogului meu incepe cu dragostea pe care i-o port Poetului. Tardiv... mi-as fi dorit atat de mult sa-i marturisesc lui Adrian ca am devenit poet datorita lui...

Am remarcat nu de mult ca are un blog, din pacate nu mi-am facut timp sa-l vizitez mai des, am intrat in graba doar de doua - trei ori, nelasand comentarii, ce rost ar mai avea acum... Necitind ziarele decat foarte rar, n-am stiut nici macar ca e bolnav, ca sufera, ca se stinge...

Adrian nu a scris din varful condeiului, el a ars cu fiecare vers asezat pe hartie...

In spatele suferintei cardiace profunde, pot simti sirul de pierderi ce i s-au perindat prin viata. Si-a pierdut puterea, respectul, prietenii...Si e un drum atat de scurt de la frustrarea reprimata la stopul cardiac...

'Si totusi vine toamna'...

'Nimeni nu e singur pe pamant'

'Copacii fara padure'

'Antiprimavara'

'Spune-mi ceva'

'Ochii albastri ai lui Dumnezeu'

'Totusi iubirea'

'Colindul gutuii din geam'

'Durere femeiasca'

'Iertarile'

'Criza in intuneric'

Adrian, imi doresc atat de mult sa pot da timpul inapoi macar cu cateva zile. Imi doresc atat de mult sa-ti fi vorbit si sa-ti fi putut vindeca ranile ce-ti sangerau atat de adanc! Macar sa-ti fi spus la revedere!

Dumnezeu sa te odihneasca si sa te aiba in paza!

Misiva nuda

Clepsidra sparta peste superficialitatea corabierilor. Portative mistuite in jarul nesfarsit al prapastiilor. Speranta agonizand.

Retorism clandestin

Mirosul de feerie si cenusa al fotografiilor - masochismul amintirilor inlacrimate. Cetati reintrupate in fantasme citadine. Zbor androgin.

Evocare fastacita

Trei dovlecei nasarambi calatoreau catre apus in cautarea unui pripas de izbeliste. Stazile cauciucate aveau forma de para si fond de masline grecesti. Serile polare se fandoseau intr-un alunis care se zgaia la marul flamand ce incercuise ulucile de sub ungia de la degetul mic a unui halabau.

Erata ostila

Mirarile perpendiculare se aduna catre amiaza in buchete unde florile sunt erori ale tulpinilor. Milimetrica inutila a rationamentelor isi reinventeaza dreptul de a exista doar in zilele neguroase cand toamna reinvata sa moara. E timpul cand sperantele sunt indreptatite sa priveasca cenusa in ochi.

Vieti la second-hand

Intr-o lume a materialitatii crase, in care s-o spunem pe sleau - banii sunt suprema valoare - suntem panditi la tot pasul de bestialitatea necrutatoare a depresiei si anxietatatii. Pentru a avea un acoperis deasupra capului intri in categoria datorilor vanduti pe viata la mana nesatula a bancherilor. Pentru a-ti putea plati facturile mergi la o slujba pe care o urasti mai mult cu fiecare zi dar pe care ti-e tot mai teama ca o vei pierde, doara somajul e la ordine zilei in recesiune. Cand un sef imbecil, care nu pierde prilejul de a te umili temeinic se adauga peisajului, imaginea de sine se mutileaza fara speranta iar sensul tau in lume isi pierde intelesul. Mergi mai departe doar cu gandul flamand ca poate dupa miezul noptii, cand stelele isi urmeaza adevaratul destin, un vis iti va odihni mintea pentru a putea infrunta o noua zi.

Popasuri viciate

Destine incovoiate in spectrul supravietuirilor fractionate. Vieti irosite pentru un pumn de monezi. Dueluri ponosite.

Amintirea desertului

Alaiuri anorexice de taceri macinandu-ne temeinic febrilitatea sterila a gandurilor nemarturisite. Ploi rascolind paradoxul secetei din noi. Semiotica arida.

Oare de ce Bulgakov nu a mers si pe taramul opus umanizarii, acela al animalizarii. Filip Filipovici ar fi putut transplanta glanda pituitara a unui leu intr-o persoana insetata de putere, aceea a unui sobolan intr-una obsedata sexual, aceea a unui cal intr-una insetata de libertate si tot asa... Ar fi interesanta continuarea combinatiilor si a povestirii.

Mit pasager

Clinchetul peisajului cu pene se strecoara printre talazurile atipite doar in diminetile cu miresme de chihlimbar. Trecem nestiuti si nenumiti printre felinare cu umbre amnezice. Alegorii demoralizate ne iscodesc gandurile.

Pe urmele Crailor

'Craii de curtea veche' isi astepta cam de multisor vremea la recitit. Atunci cand l-am citit pentru prima oara am ramas cu o impresie foarte placuta, dar il uitasem in intregime, asa ca l-am citit acum oarecum inocentat de vreo lectura anterioara; totusi asemeni lui Proust savurandu-si madlena.

M-a incantat la inceput mireasma basmelor populare insinuandu-si prezenta celor trei nelipsiti feciori imparatesti, intrupati de data asta in craii Curtii Vechi. Mi s-a parut apoi prea simplista divizarea eului povestitorului in spirit - Pasadia, suflet - Pantazi si umbra - Pirgu, primii doi - lumini angelice, cel din urma - cadere demonica. Continuarea lecturii avea totusi sa-mi zugraveasca nuantari nesperate pana spre final.

Carturaria faustica, stavilita adesea de nevoia compensarii, intoarcerii la natura - plecarile la munte, revenire de fapt catre sine insusi, este singura disparuta inaintea sfarsitului romanului, ducandu-ma cu gandul la zadarnicia acumularilor livresti, la Cioran, marele stilist de limba franceza care spre sfarsitul vietii nu mai putea vorbi decat romaneste, inca doar graiul sibian pe care nu-l mai vorbise din copilarie...

Pe urma, compozitia cromatica a sufletului, caruia autorul ii ramane fidel (cu nuante desigur...) pana in ultima propozitie a romanului - vezi scena din vagonul restaurant cu Pantazi - este atat de complexa... Bogatiile lui Pantazi sunt de fapt transpunerea in material a averilor lui psihice, metafora bogatiei sufletesti a autorului insusi. Si totusi frumusetea sufleteasca construita pe furtul averii lui unchi-sau...isi mai poate oare conserva stralucirea?! Acesta este poate motivul pentru care desi romancierul ramane cu Pantazi pana in ultimul moment e ca si cum nu ar mai exista de fapt. Si totusi deprivarea mostenitorilor adevarati ai lui unchi-sau, poate simboliza de fapt ca prin mostenirea trasaturilor acestuia autorul se dezleaga de o succesiune ereditara mai directa, aceea a tatalui sau.

Lecturand pasajele despre Pirgu, am avut adesea impresia ca citesc despre Zite, Vete, Trahanachi si Catavenci. Ma intreb daca nu cumva Mateiu a trait atat de profund in umbra lui Ion Luca incat imaginea tatalui a fost interiorizata doar in partea de umbra. Sunt incurajat sa cred totusi ca nu-i asa pentru ca spre final, probabil abea dupa stingerea lui Pasadia, Pirgu progreseaza surprinzator, asigurandu-si un respectabil loc in societate. Asta ma duce cu gandul la cat de mult ne criticam parintii cand incercam sa ne regasim pe noi insine, gasindu-i inecvati si evitand sa fim vazuti impreuna; dupa care o data cu trecerea timpului cand incepem sa semanam tot mai mult cu ei, cand reeditam greselile pe care ei le-au facut cu noi, cu copii nostri; incepem sa-i reincorporam, ni se face dor de ei de timpul pe care nu l-am petrecut impreuna din vanitatea noastra nesfarsita. La finalul lecturii nu ma pot opri sa nu ma intreb de ce Mateiu n-a mai asezat pe hartie alte splendori...S-a produs oare vindecarea oedipiana prea devreme?!

Arboristica nedeslusita

Amiezi multiplicandu-se termic in halucinatiile regnului vegetal. Ecarisajul ramurilor preschimbate in pervaze. Cotloane fara umbra.

Tapaj chibzuit

Glisand printre eufemismele ce-si camufleaza vexatiile sub celalalt idiom al vrajbei. Nerostite, necuvantate, nespuse eternitati divizibile la absurd. Patimi rationate.

Vocabule in detenta

Trandafirii inocentati de mugurii atipiti intru alte trei anotimpuri. Penduland intre doricul si barocul existentei printre ineptiile alteritatii din contratimp. Imprecatii ostoitoare.

Himere negustorite

Silogismelor catranite au inceput sa le creasca pene intre a doua si a treia judecata. Arborigenii isi fixeaza hamacele intre obsesia onirica de stepa si cumpana rasturnata a vremilor. Nuantele de albastru se impletesc printre tentative esuate de a tamadui memoria bolnava a pervazurilor.

Seductia sincopei

Neputinta desprimavarata a pasilor siderati peste metabolismul apusurilor. Exaltarea taciturna a povetelor mecanizate. Catete obtuzandu-si vocatia. Clinchet turcuaz.

Intre obligativitatea dedalurilor si meandrele impuse

Construit printr-o sedimentare complexa, penduland intre planul mitic si realismul crunt, intre clasic si modern, intre marile, incontrolabilele forte care constrang intrarea in labirint - dragostea si moartea, intre chicoteala jucausa si brutalitatea sortii, romanul Luciei Verona ne arata o alternativa fascinanta a 'let's see how it's done', adica mai pe romaneste: haideti sa vedem cum se scrie literatura.

Dupa cum spunea un scriitor francez (poate Lucia sa ma ajute sa-mi amintesc numele, ca doara cu siguranta l-a citit in original), pagina alba pe care nu s-a asezat inca nici o scriitura este cea mai fascinanta. Parafrazand acum, voi spune ca iscusinta autoarei consta tocmai in a sti exact unde sa lase paginile goale, unde sa lase imaginatia cititorului sa vibreze, unde sa-l lase pe acesta sa continue povestirea. Si ce poate fi mai implinitor pentru un scriitor/o scriitoare decat multiplicarea cartii sale in fantezile lectorilor sai.

Asa cum autoarea dialogheaza adesea cu Don Juan, mi-am permis la randu-mi sa dialoghez cu dansa pe parcursul lecturarii, cu acea Lucia virtuala, perfecta, aparand de prin paragrafe atunci cand ma asteptam mai putin; sau mai mult. M-a captivat la inceput prin diversitatea labirintica, prin vartejul posibilitatilor dedalice, mai la urma prin imbinarea indrumarii protectoare cu revelatiile liberatoare ale solitudinii.

Voi reveni cu siguranta asupra facultatilor labirintice. Deocamdata tema pentru acasa: Oul sau gaina? Cine iese mai agale: tu din labirint sau labirintul din tine?

Preistorie carturareasca

De o vreme incoace, cartile din biblioteca comunala se deschideau singure la prima pagina. La inceput bibliotecarul crezu ca vreun individ face o gluma proasta sau buna. Totusi, doar ce le inchidea si mergea la birou - asta insemna doar vreo cinci pasi - ca volumele erau din nou deschise. Constata ca daca o carte fusese imprumutata, statea cuminte trei zile dupa care incepea iar sa se zbuciume. Observa de asemenea ca pe locurile goale ale cartilor imprumutate nu se aseza praful, pe cand tomurile ramase erau acoperite in intregime de colb.

De-a v-ati aratatelea

Muntii si-au dezumflat obrajii prazulii din vecinatatea toamnei. Armurile citadine isi imprastie trecerile printre canibalii pusi pentru doua zile la dieta. Gandurile miros a lupi de stepa.

Impestritand spranceana gandului

Ce crezi despre serile in care bisnitarii sentimentali isi daruiesc coifurile uitate in efigii? Nu exista dimineti fara atrii. N-am inteles niciodata de ce viata are o forma rotunda sau de ce umbra ta este identica zborului pescarusilor la amiaza.

Pelin literar

Atunci cand amiezile sunt atat de obtuze in revelatiile lor matinale,
Si cand timpul divide tradarile doar in primaverile bastinasilor
Suntem loviti de firescul barbar al certitudinilor viciate.

Poteci ursuze

Inca o zi dogmatica
Inmugurita din arsita sangeranda
A acestei veri schizofrenice
Scrijelind bratele cetatilor
Cu iscalituri ofilite
Vegetand
Pe partea locuita a lui Uranus.

Printre uluci

- Ba Stane!
- Ce e ba Ioane?
- Ia fa-te ma 'ncoa.
- Unde ma?
- Acilea ma, la gard.
- Stai ma nitel ca ascut coasa asta.
- Hai ba, ca am ceva sa-ti spui.
- Zi ma.
- Auzisi de astia ai lu' Parloaga?
- Ce sa auz ba?
- Cum ce sa auzi ma, ca stie tot satu'. Imi zise si mie ala micu al lu Pasaila. Stia de la ai lu' Cartofeanu. Aia aflasera tocmai de la vara-su din Ploiesti, Costica al lu' Chitimie.
- Pai ce s-a intamplat ma?
- Ai ba, chiar ma superi!

Rasarit crepuscular

Picurii grei ai ploii isi irosesc umiditatea seculara in baltile ulitelor. Singuratatile analoage ale ochianelor gemene cresc peste naluciri ciuntite.
Ramanem rigizi, impresurati de mirosul din ierbarele premiantilor.

Miracol eronat

Damnat incompletitudinii noptilor, reusea sa atipeasca doar pe arcusul ultimului sfert al fiecarui ceas. Reverii vetuste straformate in cosmaruri suprarealiste ii torturau retina fragmentata. Efigiile faceau loc mastilor.

'Lost and Forgotten'

Frunze uscate imbratisand intr-o chemare muta ramurile ce si-au uitat menirea. Jarul Siberiilor nesfarsite parjolind sufletele nepereche. Fara final.

'Algo Pequenito'

Pasiuni devastand o frunza strivita vegetandu-si ultimele sperante. Sange tasnind din spinii trandafirilor. Rutina apocaliptica.

Maiastra sagetata

Epopei injumatatite prin mahalale. Ape rasturnate in salcii. Portative anesteziate.

Noe penduland intre desert si biblioteca

Buimac de insomnia tronand peste dunele infigandu-si taisurile in linia nesigura a orizontului. Salasluind in vecinatatea unui proces neincheiat si a singuratatii seculare. Lacrima si val.

Basoreliefuri credule

Anotimpurile se muta uneori uneori in basme. Pianele pasesc solemn pe bulevarde in vreme ce oamenii isi oblojesc bemolii. Mecanisme de aparare in sarcofage.

Despre Dar, profesori aroganti si timp necrutator

Unora ursitoarele uitate prin basmele populare le harazesc arginti, altora rezolvarea ecuatiei lui Fermat, altora intelegerea adanca a relativitatii timpului. Mi-au trebuit multi ani sa inteleg ca daca ti se da un dar nu e de-ajuns. Esti dator sa-l ingrijesti, sa-l dezvolti, sa lupti din rasputeri pentru a-l mentine in viata.

Primele mele incercari literare constiente au avut loc undeva in jurul varstei de noua ani, primele scrieri - in jur de patru-cinci ani. De-atunci am continuat sa scriu cu intermitentele de rigoare. In adolescenta le-am cerut parerea profesorilor mei, ei insisi creatori de literatura, asupra creatiilor mele. Profesorul mi-a taiat-o scurt ca nu asa urmuzian se scrie, scriitura trebuie sa aiba un sens, in vreme ce profesoara, careia ii dadusem unul dintre manuscrisele mele, mi l-a inapoit murdar si necitit dupa cateva saptamani, la insistenta mea. Faptul de a da crezare devalorizarii lor arogante a fost probabil una dintre cele mai mari greseli ale mele.

Mai apoi, ingenunchiat de viata in feluri si chipuri, mi-am confirmat si mai adanc faptul ca profesorii mei detin adevarul. A trebuit sa ajung in situatii extreme in care sa realizez cat de importanta si unica este viata, pentru a-mi da seama ca existenta are un sens, iar acela, desi pierdut de-atatea ori in abisuri adanci, urca atunci cand te astepti mai putin, pe podurile unde darul infloreste.

Din pacate constientizarea acuta a ireversibilitatii timpului ofileste bucuria minunii de a exista a darului; vorba intelepciunii populare: 'daca tineretea ar sti, daca batranetea ar putea'...Astazi inteleg tardiv cat de nedrepti au fost dascalii mei, dar parca te poti lua la tranta cu Mr Cronos?!

Nesanse inodore

Trandafiri sociopati dezradacinandu-si destinele peste dimineti tagandu-si ancorele sub valul ispitelor dulci-acrisoare. Lumi de ordinul doi fara clasamente atasate la rever. Mistica simfonica.

Carisma amara

Tumult arid de rasina uscata imprastiat peste irepetabilele puncte cardinale ale ratacitorilor. Locatii mitice ascunse sub destine onirice. Povesti ingenunchiate.

Dragostea ca alternativa la holera

A iubit-o oare Florentino pe Fermina timp de o jumatate de veac? Ori a iubit mai degraba felul in care pentru o clipa ea l-a facut sa se simta?! Acea farama de eternitate destinata zeilor, pe care nu o poti trai decat o data pe scurtul traseu al existentei si pentru care marturisesti la sfarsit ca viata merita traita...

Elegie clandestina

Anotimpurile isi strabat eternitatile injumatatite in zig-zaguri insomniace dincolo de jarul stelelor crescand la radacina salciilor. Poeme rasar in umbra pasarii spin. Miopia nu mai are leac.

Miresme anonime

Remuscarile viaductelor aplecandu-si umbrele peste inocenta vailor. Desertul ud din inima oceanelor. Cetati aproape disparute.

Pentru ca...

De ce spirala cenusie a norilor poate indupleca cerul sa planga in amurgurile mirosind a flori de liliac?
De ce crivatul sfasie cu pleopele-i nenascute adierile mundane?
De ce mirarile mor langa numere prime?

Imanenta luminoasa

Atunci cand viata
Ma sodomizeaza
Fara drept la replica
Plang
Atat de amarninc
In tarana
Incat
Pomii din jur
Mantuiti de seceta
Daruiesc
Atatea roade
De parca
A venit
In sfarsit
Decada izbavitoare
Prin livezi.

Sprancene sub gene

O metafora stinghera s-a intalnit intamplator cu doua jumatati de dictionar. Copacii au inceput sa isi infiga ramurile in linia vaga a orizontului pentru a acoperi gaurile din stratul de ozon. O veverita a prins si dezarmat doua hiene.

Omenesc hotarnic

Tristetea incolteste in neputinta. Mirarea e radacina fecunda a iubirii. Simfoniile se despletesc in misive dulci-amarui.

Sub veioze bolnave

Luna infrunzeste din trei in trei peste secerile muntilor. Iubirile de ordin doi si-au pierdut anonimatul in padurea de pini. Splendoare beteaga. Aritmetica poetica.

Oglinzi in taverne

Dezlantuirea gandurilor biciuite, incendiind tacut rama viselor. Genunchi sprijiniti in taramuri saxone, in mirarea coatelor agatate atlantidic de scoici atipite in perle. Timpi in calimari.

'Unde sunt cei care nu mai sunt?' de Nichifor Crainic

'Intrebat-am vantul, zburatorul
Bidiviu pe care-alearga norul
Catre-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a vantul: Aripile lor
Mă doboara nevazute-n zbor.

Intrebat-am luminata ciocarlie,
Candela ce legana-n tarie
Untdelemnul cantecului sfant:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a ciocarlia: S-au ascuns
In lumina celui nepatruns.

Intrebat-am bufnita cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n intuneric
Tainele necuprinse de cuvant:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a bufnita: Când va cadea
Marele-ntuneric, vei vedea.'

Cantec de creta

Logodna mohorata
A salcamilor cu cerul,
Monologuri perpendiculare
Desfacandu-se in unghiuri
Cand obtuze, cand ascutite
Niciodata turcoaz.

Poleiala avida
A fratiei de cruce
Dintre
O epigrama
Si un rondel.

Singuratate varuita,
Pensula amara.

Zig-zag asuprit

Nisip despietrit de tumultul ceasului alunecand intre flux si reflux. Vifor condamnat mediocritatii brizei. Nimicnicie divizibila.

Pleoape tacand

Trandafirii nu pot fi tristi cata vreme nu sunt incatusati in buchete. Portile maiestre pe unde intra nebunia si iese geniul sunt lacuite in curcubeele de taina ale vietii. Fata Morgana troneaza peste vise citadine.

Sublim impar

Vorbele stancoase ale muribunzilor lumii daltuind trainicia efemera a fecunditatii polenului risipit in ganduri florale. Turnirurile hergheliilor de lacrimi din adancul straveziu al scoicilor intepand talpile inotatorilor sarati. Ardoare nenumita.

In zare

Cenusa regatelor fara nume, risipita in pergamente indescifrabile. Neputinta pietrelor din dunele inghetate ale planetei Uranus. Singuratatea monologurilor bilingve.

Nevazute

Serenade biciuite in viscolul afon al clapelor isi duc existenta macinata in pieptul unui pian dezacordat. Luna, infasurata in mantia aburinda a norilor, adaposteste nalucile misterioase insirate pe linia orizontului. Alaiuri de cuvinte aseaza lauri de maslin pe fruntile poetilor.

Amnezia de zi cu zi

Uitam ca Lumina ne face fericiti. Ne amintim doar ca lipsa ei ne deprima.
Uitam mugurii ce isi raschira existenta sub ochii nostri miopi. Ne amintim doar de desertul mut al secetei.
Uitam bucuria nesfarsita a faptului insusi ca existam. Ne amintim doar de umbra noastra cioplita peste tina.

'Lauda' de Nichifor Crainic

'Tu, cel ce te ascunzi în eterna-ti amiaza
Si lumea o spanzuri în haos de-o raza,
Metanie tie, Parinte.
Izvod nevazut al vazutelor linii,
Mă scalzi si pe mine în unda luminii
Un mugur de carne fierbinte.

Sunt duh invalit în naluca de huma,
Sunt om odraslit dintr-un tata si-o muma,
Dar sunt neraspunsa-ntrebare.
Ce glas destoinic să-mi spuna-ncotro e
Oceanul de somn ce icnind fără voie
M-a-mpins si pe mine-n miscare?

Nici maica nu stie ce tainica norma
Imi dete din carnea-i vremelnica forma,
Neant inflorit în minune.
Căci toate izvoadele umbrelor noastre
Roiesc mai presus de arhangheli si astre
Din vesnica ta-ntelepciune.

In ceruri, Parinte, sunt abur în aburi
Si-asemeni cu apa ce-ngheata pe jgheaburi
Prind coaja de carne din spatiu.
Tu cugeti, se naste; voiesti si dureaza;
Respiri si-nfloreste; iubesti si vibreaza
De-adancul luminii nesatiu.

De tine mi-e foame, de tine mi-e sete,
Fac dara de umbra acestei planete
Cu spuma de soare pe creste;
Si-n saltul credintei gustând vesnicia,
Din pulberea lumii îmi strig bucuria
Ca sunt intru Cel care este!

Puzderii de stele ascunse-n amiaza,
Fapturile-n tine de-a pururi dureaza
Si-n spatiu vremelnic colinda.
A fi, bucurie eterna si sfanta!
O vraja a toata lumina rasfranta
De-a gloriei tale oglinda.'

'Cantecul potirului' de Nichifor Crainic

'Când holda de seceri tãiatã fu gata
Bunicul si tata
Lãsara o chitã de spice 'n picioare
Legând-o cucernic cu fir de cicoare;
Iar spicele'n soare sclipeau mãtãsos
Sã-nchipuie barba lui Domnu Cristos.

Când pâinea-n cuptor semãna cu arama,
Bunica si mama
Scotând-o sfielnic cu semnele Crucii,
Purtau parcã moaste cinstite si lucii
Iar pâinea, dând abur cu dulce miros,
Pãrea cã e fata lui Domnu Cristos.

Si iatã potirul la gurã te duce,
Iisuse Cristoase, Tu jertfã pe Cruce,
Hrãneste-mã carne de sfânt Dumnezeu.
Ca bobul în spice si mustu'n ciorchine
Esti totul în toate si toate prin Tine,
Tu pâinea de-apururi a neamului meu.

Din curpenul vitei ce'nfãsurã crama,
Bunica si mama
Au rupt un ciorchine, spunându-i povestea:
-Copile, grãirã, broboanele-acestea
Sunt lacrimi de mamã vãrsate prinos
La caznele Domnului nostru Cristos!

Apoi, când culesul de struguri fu gata,
Bunicul si tata
In joc de cãlcâie jucând nestemate,
Ce lasa ca rana siroaie'nspumate,
-Copile, grãirã, e must sângeros
Din inima Domnului nostru Cristos.

Si iatã potirul la gurã te duce,
Iisuse Cristoase, Tu jertfã pe Cruce,
Adapã-mã, sânge de sfânt Dumnezeu.
Ca bobul în spice si mustu'n ciorchine
Esti totul în toate si toate prin Tine,
Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.

Podgorii bogate si lanuri mãnoase,
Iisuse Cristoase,
E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.
Priveste-Te'n vie si vezi-Te'n grâne
Si sângerã'n struguri si frânge-Te'n pâne.
Ca bobul în spice si mustu'n ciorchine
Esti totul în toate si toate prin Tine,
Tu, viata de-apururi a neamului meu. '

(Inchisoarea Aiud)

Multiplicare la absurd

Citeam undeva ca oamenii sunt impartiti in trei categorii: oameni, oameni si oameni. N-as spune totusi ca un om incape rigid doar intr-una dintre categoriile mentionate. As spune ca este mai degraba o combinatie a celor trei.

Alaturi

Coamele sangerii ale norilor oglindite in iazuri in stare de ebrietate. Nameti de vise conservate in cea de-a treia era a glaciatiunii. Codrii in arbori.

'Dati-mi un trup voi muntilor'

Schiloditi de neputinta de a ne petrece timpul alaturi de cei dragi asa cum ne-o cere inima. Ologiti de imposibilitatea de-a ne vedea visele implinite. Betegiti de obstacolele din noi si de dincolo de noi. Ciumati de tipete sfasietoare, amutite sub zambete false. Farame de viata pe poduri suspendate.

Creatie si facatura

Unii bulgari aluneca in frumusete dincolo de sculpturile brancusiene. Nici o pictura nu poate surprinde aerul curat al muntilor. Cuvintele devin vorbe.

Trandafirul

Un strain ii daruise un pumn de seminte. Le pusese intr-o ulcica pe care o ingropase la radacina trandafirului din curte. Peste noapte visase ca lumea era o imensa fierarie unde se topeau armele. Dimineata, inca naucit de vis, observa ca trandafirul nu mai avea tepi.

Arnold Benennett - 'Mama este mult prea desteapta ca sa inteleaga lucrurile care nu ii plac'

Poteci risipite fara sens in ursite curbate sub fulgere ori curcubee. Comori ascunse sub putregaiul inverzit in destine. Ganduri dreptunghiulare schimonosite in cautarea numarului pi.

In lipsa...

Porti lipsite de cetati...Sageti lipsite de arcuri... Betii lipsite de poezie... Sateliti lipsiti de planete... Frunze lipsite de arbori...

Tu crezi...

Tu crezi ca daca-mi acoperi ochii
Ai sa-mi ucizi privirea?
Tu crezi ca daca-mi incatusezi pasii
Ai sa-mi dobori mersul?
Tu crezi ca daca-mi arunci genunchii in tarana
Ai sa-mi opresti zborul?

In van(itate)

Pleoapele si-au dezvelit umerii albi din straveziul termitelor de la marginea dinspre miazanoapte a cosmarului. Fierarii planetari sadesc zavoare peste cenusa renuntarilor mute. Tendoanele lunare se agata fara speranta de rosiaticul zvon al lui Marte.

Revers in destramare ori Destramare in revers

Radacinile au infrunzit de cand ramurile le-au incoltit in cerul ingenunchiat pe unul din satelitii lui Uranus. Poezia si-a lasat pletele in vant si a inceput sa troieneasca potecile translucide de la marginea orizontului fara nume. Pietre au inceput sa inmugureasca in betonul citadin.

Descifrand hieroglife

Istoria nu se scrie in pergamente sangerii
In care zace inca tipatul ultim al iezilor.
Istoria se scrie peste puntea sinopiana
In oglinda telurica a facliei lui Diogene.

Geografia nu se afla in hartile lucioase
Risipite in atlase impietrite in lectii sterpe.
Geografia exista in sudoarea de lut a potecilor
Pastrand inca amprenta nesigura a pasilor.

Pentru ca poezia se impleteste uneori la raionul de tricotaje

Poezia se impleteste intotdeauna
Cu doua andrele.
Una astrala, de dincolo de lume,
Alta tasnind de esenta telurica.

Poezia nu se croseteaza.
Cei care folosesc doar o inglita
Pierd completitudinea
Imbratisarii dintre
Bolovanii ceresti
Si lutul inaripat.

Silabe in faguri

Complotul zburatoarelor inclestate in stupii pamantului intru perfectiunea fagurilor... Stalacmite infrunzind stalagtitele in vamile de creta ale pesterilor... Silabe epigonice incremenite in dobanzi imposibil de achitat...

Ocrotind noaptea

Negurile spectaculare de dincolo de arheologia unui suflet ingenunchiat... Competitudinea aburinda a turnirului cotidian... Lasitatea poeziei acoperita de perdeaua curcubeului lipsit de ploi...

Miracole...

Miracolul unirii pamantului cu otrava, metamorfozate in aurul din verighetele menite destramarii...Miracolul sarii ce indulceste lacrima bucuriei...Miracolul diminetii polare...

Iarna printre numerele prime

Crivatul bate pentru a le permite copacilor sa-si adulmece tristetea seculara. Ursii hiberneaza pentru a lasa lumina sa-si odihneasca mugurii. Oamenii de zapada se reincarneaza in balti.

Cuvintele

Cuvintele aluneca
Jucause
Pentru ca
Poetii
Le rotunjesc
In versuri.

Cuvintele cad in neant
Fara speranta
Pentru ca
Suferinta
Le preschimba
In blesteme.

Cuvintele ocrotesc
Dincolo de timp
Pentru ca
Bucuria
Le metamorfozeaza
In miracole.

Onirica

Toboganele insetate ale destinului isi serpuiesc serpentinele printre miresmele fragilor. O pala de vant devoreaza causul furnicilor in vreme ce un strop de ploaie si-a regasit sufletul geaman in bobul de roua de pe genunchiul Lumii. Genele cad hipnotizate peste atotputernicia viselor.

Hologramele satelitilor

Pasi de carpa sageteaza mugurii din visul calailor. Draperii de speranta se aseaza in zori in locurile unde cosmarurile secatuiesc noptile. Farame de roua se logodesc anotimpurilor impare.

Marquez: 'Kafka m-a facut sa inteleg cum cineva poate scrie diferit'

Adam isi petrecea diminetile cu primavaraticul Marquez iar serile cu tomnatecul Kafka. Era ca si cum nu el ar fi stat la taifas cu fiecare dintre ei ci ca si cum cei doi ar fi discutat impreuna. Marquez il citise de fapt de multe ori pe Kafka, si Metamorfozase stropii geniali ai neputintei in realismul cel mai pur al magiei. Kafka petrecuse cateva anotimpuri in Macondo care ii intarziasera consistent verdictul Procesului si ii permisesera accesul in Castel.

Sentimentul romanesc al canibalismului

Nu cred ca isteria descrisa de Cartarescu este specific romaneasca. La urma urmei Freud, care era austriac, e tatal conceptului. Vanzatoarea pe care o da exemplu poate fi nemtoaica, englezoaica ori frantuzoaica la fel de bine ca libaneza, irakiana ori nepaleza, samd.

M-am intrebat de ce 'Sentimentul romanesc al isteriei' a devenit un fel de imn national. Plesu vorbea despre acelasi tip de comportament ceva vreme in urma, fara insa sa-i dea un nume si fara sa provoace un asemenea entuziasm. Multi alti ilustri anonimi impartasesc acelasi sentiment la intoarcerea din strainatate. Si totusi, vad in spatele acestor declaratii un subiectivism crunt.

Sunt doua realitati total diferite pe care le percepem 'aici' si 'afara'. In tara, viata ni se desfasoara in jurul vietii de zi cu zi, a platii facturilor, a instalatorului pacaligiu, a autobuzului navetist plin pana la refuz. Cand mergem in strainatate desigur ca vizitam partea turistica, o lume de vis, un muzeu in aer liber cu oameni zambitori si binevoitori, de fapt o reflectie a zambetului si bunavointei noastre din timpul vacantei si a 'scapaului' de rutina delirica a traiului de zi cu zi. Daca am merge in miezul cartierelor sarace franceze, engleze, nemtesti, cred ca am vorbi despre sentimentul universal al isteriei.

Articolul lui Cartarescu ma duce cu gandul mai degraba la un sentiment romanesc al canibalismului si al cautarii nodului in papura. Il simt pe Mircea ca si cum ar fi undeva sus pe tronul maretiei obiectivitatii de unde priveste superior romanii isterizati in vreme ce el nu poate fi atins de respectiva tulburare pihica. Desi asemeni lui nici eu nu agreez stereotipizarea, voi ilustra totusi cu un banc tendinta canibalica a romanului: 'Fiecare natie statea intr-un cazan in iad si cate un scaraoski pazea fiecare cazan. In vreme ce pazitorii altor natii erau foarte vigilentii, cel care trebuia sa pazeasca romanii, dormea dus. Intrebat de catre sef de ce nu-si face datoria, a raspuns ca nu are de ce sa-i pazeasca pe romani, pentru ca daca unul scoate capul, ceilalti il trag inapoi.'. Ma gandesc acum la Nichita care pe drumul catre Nobel a fost sapat de altii pe motiv ca era 'betiv si afemeiat' de parca geniul ar fi echivalent cu moralitatea. De fapt sarmanul poet nu a fost altceva decat o victima a raportului pai - barna.

Ce-ar fi sa nu ne mancam intre noi? Ce-ar fi ca pe langa umbra sa ne vedem si potentialul? Si ce-ar fi sa ne transformam umbra in potential?

Vise in lanuri de grau ori Lanuri de grau in vise

Astazi este doar un altfel de ieri. Putin mai surprinzator si mai real. De trei zile a crescut un brad in visul ce-mi odihneste noptile cand hibernez intr-o uitare macondiana. Si de-atunci planeta Pluto imi mananca graunte de amnezie din palma.

Povestile sangeaza...

Povestile sangereaza frante in spinii substitutelor mediatice. Nu are cine sa le oblojeasca ranile pentru ca doctorii de pretutindeni au devenit pacienti. Iar lumea s-a transformat intr-un imens spital din care lipsesc medicii.

Suntem prea ocupati sa mai citim. Suntem prea ocupati sa mai creem. N-avem timp sa traim cu adevarat. N-avem timp sa vorbim cu cei dragi. N-avem timp sa privim natura. N-avem timp sa ne mai gandim la noi.

Supravietuim in umbra lacatelor temeinic incatusate, in inchisorile atlantidice ale depresiei si anxietatii. Traim cu frica de-a nu fi facuti redundanti de la slujbe pe care le uram, dar la care mergem pentru a ne plati facturile. Suportam umilinte nesfarsite si zambim fals unor sefi care arunca in noi cu sarcinile, asa cum cerul zvarle grindina atunci cand e maniat, pe urma ne acuza ca nu muncim inteligent si atunci suntem nevoiti sa ne petrecem noptile si week-endurile pe brazda delirica a job-ului pentru a nu fi luati in vizor fiindca nu ne dedicam viata companiei.

Si atunci...Povestile sangereaza frante in spinii substitutelor mediatice. Nu are cine sa le oblojeasca ranile pentru ca doctorii de pretutindeni au devenit pacienti. Iar lumea s-a transformat intr-un imens spital din care lipsesc medicii.

De ce?

De ce-mi infrunzesti rasaritul
Daca ma lepezi deznadejdi-n amurguri?
Daca la urma mi-ofilesti zenitul
De ce intai presari in calea-mi muguri?

De ce sadesti seminte in rastimpuri
Dand speranta florilor ciuntite?
Daca peste puntea a doua anotimpuri
Merele sfarsi-vor putrezite.

Daca ma-ncanti de ce ma descanti oare,
Viata ascunsa in piepturi betege?
Iar cand sunt flacara de ce ma zvarli in mare?
In loc de brate de ce imi pui toiege?

Altfel

Venise si ziua in care oamenii devenisera altfel. Nu total opusi de ceea ce fusesera, erau inca ei insisi in esenta, insa aveau alte masti.

Barbatii devenisera femei, femeile devenisera barbati.

Matematicienii devenisera scriitori, scriitorii devenisera matematicieni. Chimistii devenisera pictori, pictorii devenisera chimisti. Inginerii constructorii devenisera sculptori, sculptorii devenisera ingineri constructori.

Sefii devenisera subalterni, subalternii devenisera sefi. Manelistii devenisera cantareti de opera, cantaretii de opera devenisera manelisti.

Si tot asa...

Taine

O lebada ranita sub aripa stanga de minutele de dinaintea cantecului eternitatii. Sabia pamantului sfasiind speranta in deznadejdi. Crivat sangerand peste primaveri nenascute.

Nu gasea...

Cauta leacuri pentru rani vindecate de mult. Cauta raspunsuri pentru care nu existau intrebari. Cauta orizonturile din adancuri si abisurile din taria cereasca.

Viata pe o tabla de sah

Viata pe o tabla de sah e simpla. Piesele trec alternativ prin intamplari albe si negre, bune si rele, vesele si triste. Victorii si infrangeri, miracole si tragedii, calm si anxietate le puncteaza destinele deopotriva. Piesele insa vad viata monocolor dupa valoarea (in pictura albul si negrul nu sunt culori ci valori, din pacate cuvantul valoare s-a perimat mult prin expresia manelistica 'valoarea mea, valoarea mea') in care i-a pictat cel care le-a dat forma. Este o viata incompleta, lipsita de griurile care ne fac atat de umani.

Nebunii difera de celelalte piese. Unii sunt sortiti unei existente exclusiv albe, cu lauri presarati de-a lungul si de-a latul, altii - uneia neagre, deprimante, tragice. Existenta lor este dictata insa de propria culoare. Atunci cand un nebun negru e plasat intr-o existenta alba, va fi orb la miracolele ce-l inconjoara macinat de abisul interior, dezmembrat mental. Un nebun alb plasat intr-un patrat negru va avea insa o existenta apropiata de sfintenie ori eroism.

Destramarea fantanilor

Propozitii bolnave ratacind in sanatoriul unei gramatici muribunde...
Cuvinte translucide sfasiate in aripile de miazanoapte ale crivatului...
Silabe deprimate, desfrunzite de taina cuvintelor...

Poetilor fara nume

Ard codri in siraguri de poeme
Se-aprinde sangele-n abisuri
Uitat sub pleoapele boeme
Drumul poetului e-n visuri.

Azi in luna-a crescut o mirare
Poetii-s absolviti de vina
Caci frumusetea li-i carare
Iar cerul niciodata tina.

Ma troienesc...

Ma troienesc amare frunze
Din nucul sterp al batranetii.
Ma risipesc dureri ascunse
In tristul anotimp al vietii.

Cararile parca-mi sunt bete
Peste abisuri de dorinti.
Nu mai sunt stele, doar comete
Iar cerul si-a iesit din minti.